Galeria IOMO invită publicul la vernisajul expoziției Pata carmin a gesturilor definitive, curatoriată de Horațiu Lipot. Vernisajul va avea loc în data de 20 februarie 2025, începând cu ora 18.00, la Galeria Iomo, strada Băiculești 29, în incinta Combinatului Fondului Plastic.
În timpul liceului, profesorul de română care îmi oferea meditații, pledând pentru Obama ce tocmai urma să fie ales în primul său mandat, mi-a spus să fiu atent la felul în care gesticulează în timpul discursurilor, la mâini. Teoria sa era că marii oratori nu ridică mâinile mai sus de nivelul umărului, exemplu contrar fiind rezervat dictatorilor. Mai târziu, la universitatea de arte, în atelierele care încă se mai ocupă cu transformarea unei substanțe în alta și cu studiul după natură, circula cutuma conform căreia același grad de dificultate pe care îl comportă surprinderea trăsăturilor într-un portret este necesar și pentru realizarea mâinilor subiectului. De-altfel, aici, mâinile sunt văzute ca un dublu-portret caracterologic. Citind despre sistemul numeric duodecimal am aflat cum sumerienii ca, încă unii bătrâni în piețe, l-au folosit natural plecând de la mână, unde policele numără firesc toate cele 12 falange ale celorlalte degete. Prosopagnosia este o condiție medicală rară în care pacienții nu mai pot vedea fețele celorlalți și unde, adesea, ajung să recunoască persoanele din jurul lor, prin mâini în loc de fețe.
Fac această digresiune introductivă despre importanța acestui membru devenit simbol, pentru că noua serie de lucrări a lui Cătălin Bădărău, prezentată acum pentru prima dată în toată completitudinea ei, are din nou în centru ca subiect, deloc surprinzător pentru cineva la curent cu producția artistului, aceleași mâini. Până recent aproape exhaustiv tratate ca reprezentare a problemelor reale ale condițiilor forței de muncă brute — ghidate de o experiență biografică timpurie, în câmpul muncii la negru — în ultimii ani, pentru artist, mâna pare că și-ar fi epuizat valențele retoricii cotidiene, rutinare și a intrat în planul simbolic. Întâi, prin anterioara expoziție, „Washing the Guilt Away”, dar intensiv după 2020, prin aceste lucrări în care mâna este investită cu acțiunea indexului ridicat, cu pumnul strâns, din gestul lui Toma. Așadar, iată cum în opera sa mâna este chiar fetișul [ca relicvă, ca gest definitiv de carne crudă], cel pe care psihanaliza îl înțelege ca un obiect improbabil, investit cu o dorință puternică și deviat de la scopul său propriu. La el obiectul fetișului este însă, ca cel al unui artifact cultic, diferit fundamental față de obiectul de linie, derivat din economia capitalistă a schimbului de mărfuri, fetișul tip de azi. Poate că ambiguitatea acestor mâini, atât de carne chirurgicală, cât și de artifact cultural este ireductibilă. Relația dintre solemnul sculpturii, analog în mintea noastră cu monumentul tip, comemorativ sau celebrativ, în ipostază anatomică, face aceste lucrări cu atât mai intime, mai firești, tinzând spre un definitiv.
Cu toate că nu se opune categoriilor tradiționale ale sculpturii, cum ar fi monumentul și al său monumental, Bădărău modelează adesea materiale ce se asemănă ca aspect și tactilitate cu fluidele, venele și carnea corpului, materiale adesea moi sau calde, ca rășini poliuretanice sau sintetice, burete, spumă, silicon, pânză de sac, tifon, sfoară sau sticlă. Dacă istoric, covârșitor entropic, sculptura a avut ca subiect predilect figura umană, aici putem spune că sculptura este la modul literal despre corp. Dacă în alegerea subiectului menționam o experiență personală profundă, această alegere a materialelor este și ea dublată de o alta, munca de tâmplar și tapițer, înaintea începerii studiilor. Atunci când imediatul nu este blocat în transmisia mesajelor despre lume, ci este chiar sursa, avem de a face întotdeauna cu un autor veritabil. Mai mult, aceste materiale au o estetică liminală, personală și depărtată deopotrivă, butaforic cartonată ca restul unui ambalaj în care a stat un produs, amintind de „marfarizarea” corpului de către cei în putere, încifrată nouă prin recognoscibilul unui gest de la baza culturii [gestul lui Toma]. Este, formal, un fel de abstractizare simbolică, în care corpul este acolo undeva, la intersecția dintre structură anatomică și referință simbolică.
Prin aspectele procesuale ale lucrărilor sale, Cătălin Bădărău aduce în față opoziții fundamentale, printr-o confruntare directă a unor atribute fizice și formale incongruente: duritate/moliciune, rugozitate/netezime, precizie/arbitrar, turnare/formă liberă, suprafață „naturală”/construcție industrială — cădere și plutire, gravitație și transcendență, toate oferă lucrărilor un caracter deopotrivă instabil, insistent material, cât și metaforic.
Poate, pentru că sculptura este mai mult decât celelalte genuri artistice tributară figurativului, materială & consistentă ca urmă, este poate totodată mai facilă de încadrat cantitativ unei istorii culturale formale. Așadar, putem spune că producția artistică l-ar plasa pe Cătălin Bădărău în poate cea mai puternic manifestată filieră a mediului la noi, după anii `70–`80, cea neo-ortodoxă în subiect și neo-expresionistă în formă, nu prin abordarea ei directă, ci inteligent tratată, naturalistă și viscerală în primă ipostază, pentru a te atrage mai apoi în miezul unor problematici care țin de transgresia sinelui și menirea sa în lume.
Text curatorial - Horațiu Lipot
* * *
Cătălin Bădărău (n.1981) trăiește și lucrează în București, unde a absolvit Universitatea Națională de Arte, cu un masterat în sculptură și un doctorat în arte vizuale, instituție în care actualmente este profesor asistent în cadrul Departamentului de Sculptură. Lucrările sale evocă vulnerabilitatea ființei umane în diferite contexte sociale, prin obiecte și instalații realizate din materiale neconvenționale, precum silicon, burete, sticlă, metal. Multe dintre operele sale înfățișează persoane cu dizabilități fizice și psihice pentru a dezvălui formele actuale de violență, cu multiplele sale efecte fizice și psihologice. Lucrările sale au fost indexate în repertoriul „100 Sculptors of Tomorrow”/ Courtesy of Kurt Beers (Beers London Gallery 2019).