Am stat de vorbă cu sculptorul Cătălin Bădărău despre colonia creativă din cadrul CFP și bucuriile pe care le-a descoperit de când face parte din ea, dar și despre cum descoperă inspirație în contexte sociale ostile și despre sculptură ca mod de exprimare.
De când faci parte din comunitatea Combinatului Fondului Plastic și cum s-a schimbat aceasta de-a lungul anilor?
Facem parte de relativ scurt timp din comunitatea CFP. Înainte să preluăm acest spațiu împărțeam cu Bianca Mann un atelier într-un demisol în Pache Protopopescu. Acum aproximativ doi ani, aproape din întâmplare, am aflat că ar fi aici o baracă ce se dorea a fi transformată în atelier. Amuzant este faptul că în acest spațiu se reparau anterior mașini de gunoi, camioane sau tiruri. Din câte am aflat după venirea noastră, vecinii noștri artiști erau deranjați de traficul intens al mașinilor de gunoi și al tirurilor care făceau frecvent manevre în curte și care construiau o atmosferă specifică, mult diferită de cea pe care ar fi trebuit să o emane un hub cultural, o curte a spațiilor creative.
Cred și sper că prin transformarea spațiului care mai apoi ne-a devenit atelier și aproape ,,casă”, am contribuit puțin și la schimbarea atmosferei în acest colț al Combinatului Fondului Plastic. Chiar dacă acum nu putem decât să întrezărim umbre vagi ale puterii de producție pe care a avut-o acest spațiu cândva, totuși rămâne impresionant pentru mine faptul că acel sistem a putut face asta. Mult timp am crezut că într-un fel sau altul ne vom apropia de acel nivel, că va fi îndeajuns să treacă doar câteva decenii pentru a recupera sau chiar pentru a depăși acel nivel. Se pare că majoritatea monumentelor puse in spațiul public în deceniile de după ′89 ne arată că încă mai avem de așteptat. Dar trebuie să recunosc faptul că nu faima de mult apusă a acestui spațiu ne-a făcut să îl preferăm atelierului anterior, la care a trebuit să renunțăm când am ales această baracă de tablă. O baracă în care vara erau 50 și ceva de grade, iar iarna era mult mai frig decât afară, această baracă de tablă fără curent electric și instalație adecvată de apă și canalizare. CFP a fost pentru noi și încă este atractiv prin altceva.
Prin ce? Cum ai defini, pe scurt, această comunitate? Ce crezi că este specific ei?
Poate că acest spațiu al CFP a devenit interesant printr-o nebunie comună a celor care au crezut în potențialul acestui loc industrialo-artistic. Plecând de la această încredere comună, am reușit și noi să transformăm acest șopron destinat reparațiilor auto, într-un atelier de sculptură dotat cu un minim necesar și indispensabil. Amintesc acest traseu mai ales pentru că el este specific situației CFP. Traseul acestui spațiu este similar cu cel al majorității spațiilor din CFP, fie ele ateliere de artiști sau galerii private de artă contemporană.
UAP a spus mereu că nu are fonduri pentru întreținerea sau recondiționarea spațiilor, așa că artiștii și galeriștii s-au bucurat să știe că măcar au un contract (chiar și foarte nesigur și pe termen de timp mult prea scurt) de închiriere cu UAP, pentru a se încumeta să se lanseze în investiții iraționale. Așa au făcut, la începuturile acestei aventuri numite CFP, unii sculptori (precum Mircea Roman, Marian Zidaru, Aurel Vlad, Darie Dup), așa au făcut mai târziu și unele galerii ( Nicodim, Sandwich, Sector 1, Senat, Galeria UNA, ArtSafe) și prin exemplul lor am căpătat curaj și noi, cei care am venit mult mai târziu. Ei ne-au arătat că se poate. Acei artiști și galeriști ne-au arătat că putem face lucruri surprinzătoare chiar și într-un context de nesiguranță totală, într-un context în care orice investiție putea fi aruncată pe apa sâmbetei. Însă am plecat toți de la ideea că orice investiție este de fapt investiție în pasiunea noastră, în profesia noastră, în confortul și sănătatea noastră, într-un dram de respect față de oamenii care sunt interesați de ceea ce facem și care ne susțin.
Care au fost cele mai mari provocări pe care le-a adus spațiul/atelierul pe care îl împarți cu Bianca? Dar cele mai mari bucurii?
Au fost mai multe provocări pe care le-am depășit cu bucurie însă. Îmi amintesc cu drag primele petreceri împreună cu prieteni dragi pe care le-am organizat în atelier, chiar dacă nu erau chiar toate puse la punct. Îmi amintesc cu drag primele lucrări și primele expoziții pentru care am lucrat exclusiv în acest atelier. Îmi amintesc cât de important îmi părea să am un spațiu de lucru cu înălțime de aproape 6 m și cu suprafață de lucru mult mai mare decât cea din atelierul anterior.
Savurez cu drag serile în care se întâmplă evenimente simultan în majoritatea galeriilor din Combinat. Savurez proximitatea artiștilor din diferite generații și posibilitatea de a bea împreună o bere sau un pahar de vin. Savurez serile în care ne întâlnim într-un atelier sau în altul, după zile intense de lucru pentru a petrece timp împreună. Mă energizează să văd curtea combinatului plină de oameni veniți să exploreze această colonie ușor ciudată. Mă bucură să observ natura din Combinat, să observ schimbările ei în funcție de vreme și de anotimp și mă bucură să văd cum ele afectează atitudinea și comportamentul nostru, al celor care ne petrecem cel mai mult timp din durata unei zile în cadrul acestei comunități.
Spune-ne puțin despre universul tău creativ. Care au fost cele mai importante momente, lucrări, etape din cariera ta, dar mai ales - ce pregătești pentru viitor și unde te putem urmări?
Cred că ceea ce fac are legătură cu ceea ce am experimentat în copilărie și adolescență. Îmi amintesc cum, încă din copilărie, mă jucam în atelierul de tâmplărie al tatălui meu încercând să încropesc tot felul de jucării. Îmi amintesc faptul că încă de atunci câștigam admirația celor din jur prin deprinderile pe care le căpătasem. Poate că așa a început această apropiere a mea față de tridimensional. Mai apoi am descoperit plăcerea de a desena. Încercam să reproduc tot felul de desene - personaje din desenele animate pe care le urmăream și alte desene sau imagini care mă impresionau. Abia târziu am început să merg la ″Casa pionierilor″, la cursurile de sculptură și apoi la cele de desen unde am întâlnit două persoane care de atunci mi-au rămas foarte apropiate și dragi. Aceste două întâlniri cred că sunt primele momente decisive în parcursul meu artistic. Pe aceste două doamne le amintesc mereu cu drag - este vorba de Liliana Lucasevici care mă îndruma în cadrul cursului de sculptură și Gabriela Popa Arghirescu, care m-a învățat primele lucruri despre studiu desen. Apoi la facultate l-am avut ca îndrumător și mentor, dar poate mai mult ca prieten și părinte pe Aurel Vlad.
În lucrări folosesc foarte des materiale moi sau elastice, care expandează sau care pot fi comprimate sau tensionate pe suprafețe diverse. De la un moment-dat am început să interpretez acest fel de a lucra ca fiind o întoarcere involuntară la materialele, tehnicile și metodele de lucru pe care le-am folosit în adolescența mea atunci când am lucrat ca tapițer alături de tatăl meu. Poate că faptul că apelez cu ușurință în lucrul meu la materiale textile, sfori, ațe și tehnici de coasere, are legătură cu faptul că mama mea a lucrat în croitorie și poate că datorită faptului că am fost mereu familiarizat cu prezența acestor materiale, a discuțiilor despre ele și despre tehnicile specifice domeniului. Cred că temele mele predilecte ar putea să aibă legătură cu faptul că în adolescență am experimentat pentru aproape un an situația emigrantului ilegal și a individului marginal, într-un context social ostil. E posibil ca experiența abandonului școlar, a trecerii frauduloase a granițelor, a locuirii și a lucrului ilegal și a tuturor aspectelor corelate, să-și fi pus amprenta asupra felului în care s-au decantat și coagulat pentru mine experiențele viitoare și implicit a modului în care am înțeles sculptura ca mod de exprimare.
În contextul pandemiei s-au amânat, ori anulat, multe dintre evenimentele artistice din viitorul apropiat. Orizontul de așteptare este incert și pentru următoarele evenimente sau locații în care ar putea fi văzute lucrările mele cele mai recente. Dacă totul va fi relativ bine, sper ca următoarea expoziție personală să aibă loc în primăvară sau măcar în toamna acestui an la ICR Londra.
Cum este relația cu vecinii?
Cred că meseria noastră este una care ne ține mult în ateliere sau dacă e necesar să lucrăm afară atunci de regulă facem zgomot sau praf. De aceea, cele mai savuroare întâlniri sau momente petrecute împreună cu vecinii sunt cele de după încheierea zilei de lucru, când ne place să organizăm un grătar, la care se râde și se discută mult (uneori zgomotos), la un pahar de vin, despre tot felul de lucruri, de la cele mai banale și stupide subiecte până la cele care uneori ne fac să părem profunzi sau măcar interesanți. Oricum, de-a lungul timpului, am constatat că e mult mai plăcut să bei un pahar de vin cu oameni harnici tot așa cum e mai plăcut să faci echipă cu ei la lucru. Sunt frecvente în CFP și situațiile în care trebuie să lucrăm în echipe, atunci când se încarcă sau se descarcă lucrări mari sau grele pentru trimiterea sau aducerea lor la sau de la expoziții.
Tot în CFP au fost organizate câteva expoziții bune în spațiile neconvenționale disponibile (Omul împotriva Vieții, Suport), expoziții pentru care a fost nevoie de organizare și de lucru în echipă. Iar pe ceilalți vecini care sunt din zona galeriilor de artă îi admirăm și încercăm să-i încurajăm în demersul lor, atât cât ne stă în putință. Noi la rândul nostru ne simțim de multe ori inspirați și încurajați de activitatea lor și de dedicația și spiritul lor de sacrificiu pentru domeniul artei și pentru vizibilitatea artiștilor pe care îi reprezintă.
Și ce ți-ai dori să se întâmple pe viitor în incinta Combinatului?
Înainte de pandemie incinta CFP ajunsese într-un moment foarte bun al ei. Mie mi-ar plăcea ca acest trend să se mențină. Se întâmplau aici frecvent evenimente, erau invitați mereu oameni interesați de artă. Chiar și în timpul pandemiei, CFP a spart gheața și liniștea neobișnuită a scenei artistice bucureștene cu RDW, dar și cu Diploma, un eveniment așteptat cu nerăbdare și interes mai ales de către mulți dintre tinerii care activează în zona artelor vizuale.
***
Bianca Mann este o sculptoriță tânără, pe care am avut prilejul să o cunoaștem (inițial) prin lucrările de licență și disertație, expuse în cadrul Festivalului DIPLOMA, edițiile din 2015 și 2017, iar ulterior șansa de a-i urmări parcursul artistic rapid și... ambițios.
Bianca s-a alăturat comunității artistice de la Combinatul Fondului Plastic, acolo unde și-a dezvoltat un spațiu de lucru luminos, în care ne-a primit cu ceai, multe planuri de viitor, dar și multe povești.
De când faci parte din comunitatea Combinatul Fondului Plastic și care este povestea care te-a adus în acest spațiu?
Deja s-au făcut 2 ani și jumătate de când am reușit să mă mut în noul atelier și astfel să intru în comunitatea Combinatul Fondului Plastic. Întreaga poveste a plecat de la fostul atelier, pe care l-am avut în Pache Protopopescu, într-un demisol de 20 metri pătrați, în care am lucrat aproximativ 4 ani. Acum îmi dau seama că atelierul din Combinat s-a construit ca formă și atmosferă plecând de la fostul spațiu de lucru.
S-a ivit ocazia de a lua un spațiu dezafectat la Combinat, având posibilitatea de a-l transforma în spațiu de creație. Am rezonat instantaneu cu ideea, dorind să schimb atelierul vechi cu unul mai mare. Așa am ajuns la Combinat. Când am văzut spațiul – o baracă de tablă mare și întunecată, paradoxal, eu m-am luminat. Am vizualizat rapid felul în care urma să arate atelierul și etapele care trebuiau parcurse ca să putem renova și compartimenta spațiul pentru nevoile unui atelier de sculptură. Spun "putem", la plural, căci în atelier, lucrăm doi oameni. Lucrez în spațiu cu Cătălin Bădărău, partener de atelier și de viață.
Acum că atelierul este finalizat, râd în sinea mea și îmi dau seama că datorită faptului că spațiul este ofertant și prin dimensiunea lui, am reușit să facem în el tot ce nu am putut face în vechiul spațiu de lucru, cum ar fi să avem multe geamuri. După ce am stat într-un demisol cu 3 gemulețe, simțind nevoia acută de lumină, la Combinat ne-am îndeplinit visul prin montarea celor...15 geamuri.
Așadar, atelierul din Combinat este un spațiu extrem de personal, la care țin mult și în care pot să lucrez, să citesc, să cercetez temele de care sunt interesată.
Iar pentru că am avut prilejul să îl renovez de la zero, spațiul a devenit cumva intim și foarte important pentru traseul meu artistic de până acum.
Cum ai descrie atelierul tău în câteva cuvinte și care sunt cele mai mari avantaje ale acestuia?
Atelierul este o lucrare în sine. Cel puțin eu așa simt în legătură cu acest atelier. Faptul că este construit 90% de mine și de Cătălin (la propriu!), cumva am început să îl apreciem mai mult. Cu fiecare etapă în parte, de la construit pereți, izolație, montat geamuri, uși, etajarea, scara, am devenit foarte atentă la procesul de lucru și am descoperit o bucurie plăcută prin faptul că am văzut și simțit cum spațiul prinde viață. Am asistat si contribuit la nașterea lui, la copilăria lui și acum creștem împreună.
Avantajele sunt multiple. Faptul că există deja o comunitate culturală, în care sunt mulți artiști adunați la un loc, câteva galerii de artă, depozite și magazii pentru lucrări de artă, cred că oferă potențialul de a genera proiecte ample pe viitor.
Deși s-a format acest hub cultural, fiecare în parte, are activitatea proprie, în atelier sau galerie, iar momentele de ,,împreună” sunt relativ variate, în funcție de cum apar evenimentele culturale (vernisaje, prezentări de artist etc).
Există și dezavantaje?
Dacă ar fi să văd un dezavantaj ar putea fi legat de poziționarea Combinatului față de centrul capitalei. Însă, acest aspect îmi pare doar parțial-dezavantajos, căci se poate ajunge foarte ușor cu uber-ul, mașina, bicicleta.
Ce muzică se aude în atelier și care sunt obiectele sau piesele care domină spațiul?
În atelierul meu, ,,muzica” este dată de lucrările din spațiu. Obiectele care domină spațiul sunt lucrări finalizate sau în lucru sau pur și simplu materiale care urmează să fie utilizate pentru viitoare lucrări. În mare, sunt lucrări de sculptură. Alte obiecte ar fi biblioteca si alte echipamente și scule necesare pentru procesul de lucru. Aa, și câteva plante.
Povestește-ne puțin despre lucrările care se nasc în acest atelier. Și despre procesul din spatele lor.
Îmi aduc aminte de o povață oferită de profesorul meu din facultate, care povestea că, în momentul în care dintr-un atelier mic s-a mutat într-un atelier mai mare, lucrările au devenit impunătoare ca proporții. L-am înțeles pe deplin pentru că și lucrările mele au căpătat o nouă perspectivă odată cu schimbarea spațiului de lucru. Cred că datorită spațiului, am început să visez la obiecte și instalații mai mari.
Obiectele se nasc în urma gândurilor mult rumegate, care, într-un final, ajung "să ia formă". Procesul depinde de fiecare proiect în parte, fiind extrem de importante materialele alese în lucrări. Procesul poate consta în modelarea piesei, din lut, apoi transpunerea sa, prin realizarea matriței, fie de ipsos, fie rășină și apoi, turnarea materialului final. Acest proces e valabil dacă îmi propun să fac o lucrare, să zicem, din rășină. Altfel, piesele din ceramică le pot arde în cuptor. Cum ziceam, în funcție de lucrarea pe care vreau să o fac, aleg metoda de realizare specifică lucrării.
Ce proiecte dezvolți acum și la ce să ne așteptăm în viitor de la Bianca Mann?
Urmează o expoziție personală, care va prezenta cele mai recente lucrări. Momentan sunt într-o etapă de "cercetare", atât teoretică, cât și practică, menită să deslușească și să lămurească principalele idei ale proiectului. Partea practică constă în experimentarea diverselor materiale pentru viitoarele lucrări și ulterior, orientarea lucrărilor în acord cu spațiul expozițional.
În ultimul timp sunt interesată de modalitatea în care funcționează omul ca individ în spațiul social. Buletinele ca "acte de identitate", alături de acțiunea de implantare a cip-urilor din viitor și toată structura care înregimentează individul ca fiind parte dintr-un sistem complex numit societate sunt idei care mă preocupă și care au apărut ca o continuare a proiectelor anterioare realizate, care, în linii mari, sunt -metafore ale identității-.
Mai sunt și alte proiecte în plan, care probabil se vor realiza către sfârșitul anului 2021, dintre care viitoare colaborări cu vecinii din Combinat.
Care este relația cu vecinii de la Combinat, fie că vorbim despre alți artiști cu ateliere aici sau de galeriile care s-au mutat în incintă?
Relația cu vecinii de la Combinat este una bună și foarte bună. Diversitatea artiștilor și a preocupărilor lor creează acest hub cultural care face ca fiecare să-și găsească locul pe scena de artă românească. Apariția galeriilor în incinta Combinatului este minunată, căci publicul de artă se mărește și atât artiștii, cât și galeriile, au de câștigat.
Cum consideri tu că s-a coagulat această comunitate? Sau ce consideri că îi lipsește și ți-ai dori să apară sau se întâmple pe viitor?
Coagularea comunității s-a produs natural și a fost probabil o surpriză plăcută pentru toți membrii ei. Pentru mine așa a fost. Când am ajuns în Combinat, chiar m-am gândit că e benefic faptul că se produce inevitabil un discurs interdisciplinar și intergenerațional. Fiecare artist, indiferent de vârstă și tipul de artă pe care o face, contribuie la unificarea comunității prin activitatea sa.
Combinatul Fondului Plastic, deși poate fi privit ca o comunitate culturală locală în dezvoltare, cred că deja contribuie semnificativ la promovarea și formarea sectorului cultural contemporan din România. Nu aș putea spune ce lipsește sau ce mi-aș dori să apară în Combinat, datorită faptului că întregul hub are o dinamică proprie și se dezvoltă organic.
Care consideri că este potențialul acestui complex, pe harta artistică Bucureșteană? Sau ce speri că va deveni Combinatul peste 5 ani?
Cred că acest complex este momentan cel mai bine întremat hub cultural, cel puțin pe arte vizuale, din București. Pe plan local, Combinatul și-a câștigat renumele și importanța în ochii iubitorilor de artă. O provocare pentru următorii ani ar fi să reușim, prin activitatea noastră, a tuturor celor din sectorul cultural, să plasăm Combinatul pe harta artistică internațională.