×

Cătălin Bădărău

Atelier

Credite foto


Gabi Todirel
Cristi Mitrea
Tudor Codre Isac
Lucian Muntean
Bianca Mann

 

www.catalinbadarau.com

Am stat de vorbă cu sculptorul Cătălin Bădărău despre colonia creativă din cadrul CFP și bucuriile pe care le-a descoperit de când face parte din ea, dar și despre cum descoperă inspirație în contexte sociale ostile și despre sculptură ca mod de exprimare.

 

De când faci parte din comunitatea Combinatului Fondului Plastic și cum s-a schimbat aceasta de-a lungul anilor?

Facem parte de relativ scurt timp din comunitatea CFP. Înainte să preluăm acest spațiu împărțeam cu Bianca Mann un atelier într-un demisol în Pache Protopopescu. Acum aproximativ doi ani, aproape din întâmplare, am aflat că ar fi aici o baracă ce se dorea a fi transformată în atelier. Amuzant este faptul că în acest spațiu se reparau anterior mașini de gunoi, camioane sau tiruri. Din câte am aflat după venirea noastră, vecinii noștri artiști erau deranjați de traficul intens al mașinilor de gunoi și al tirurilor care făceau frecvent manevre în curte și care construiau o atmosferă specifică, mult diferită de cea pe care ar fi trebuit să o emane un hub cultural, o curte a spațiilor creative. Cred și sper că prin transformarea spațiului care mai apoi ne-a devenit atelier și aproape ,,casă”, am contribuit puțin și la schimbarea atmosferei în acest colț al Combinatului Fondului Plastic. Chiar dacă acum nu putem decât să întrezărim umbre vagi ale puterii de producție pe care a avut-o acest spațiu cândva, totuși rămâne impresionant pentru mine faptul că acel sistem a putut face asta. Mult timp am crezut că într-un fel sau altul ne vom apropia de acel nivel, că va fi îndeajuns să treacă doar câteva decenii pentru a recupera sau chiar pentru a depăși acel nivel. Se pare că majoritatea monumentelor puse in spațiul public în deceniile de după ′89 ne arată că încă mai avem de așteptat. Dar trebuie să recunosc faptul că nu faima de mult apusă a acestui spațiu ne-a făcut să îl preferăm atelierului anterior, la care a trebuit să renunțăm când am ales această baracă de tablă. O baracă în care vara erau 50 și ceva de grade, iar iarna era mult mai frig decât afară, această baracă de tablă fără curent electric și instalație adecvată de apă și canalizare. CFP a fost pentru noi și încă este atractiv prin altceva.


Prin ce? Cum ai defini, pe scurt, această comunitate? Ce crezi că este specific ei?

Poate că acest spațiu al CFP a devenit interesant printr-o nebunie comună a celor care au crezut în potențialul acestui loc industrialo-artistic. Plecând de la această încredere comună, am reușit și noi să transformăm acest șopron destinat reparațiilor auto, într-un atelier de sculptură dotat cu un minim necesar și indispensabil. Amintesc acest traseu mai ales pentru că el este specific situației CFP. Traseul acestui spațiu este similar cu cel al majorității spațiilor din CFP, fie ele ateliere de artiști sau galerii private de artă contemporană. UAP a spus mereu că nu are fonduri pentru întreținerea sau recondiționarea spațiilor, așa că artiștii și galeriștii s-au bucurat să știe că măcar au un contract (chiar și foarte nesigur și pe termen de timp mult prea scurt) de închiriere cu UAP, pentru a se încumeta să se lanseze în investiții iraționale. Așa au făcut, la începuturile acestei aventuri numite CFP, unii sculptori (precum Mircea Roman, Marian Zidaru, Aurel Vlad, Darie Dup), așa au făcut mai târziu și unele galerii ( Nicodim, Sandwich, Sector 1, Senat, Galeria UNA, ArtSafe) și prin exemplul lor am căpătat curaj și noi, cei care am venit mult mai târziu. Ei ne-au arătat că se poate. Acei artiști și galeriști ne-au arătat că putem face lucruri surprinzătoare chiar și într-un context de nesiguranță totală, într-un context în care orice investiție putea fi aruncată pe apa sâmbetei. Însă am plecat toți de la ideea că orice investiție este de fapt investiție în pasiunea noastră, în profesia noastră, în confortul și sănătatea noastră, într-un dram de respect față de oamenii care sunt interesați de ceea ce facem și care ne susțin.


Care au fost cele mai mari provocări pe care le-a adus spațiul/atelierul pe care îl împarți cu Bianca? Dar cele mai mari bucurii?

Au fost mai multe provocări pe care le-am depășit cu bucurie însă. Îmi amintesc cu drag primele petreceri împreună cu prieteni dragi pe care le-am organizat în atelier, chiar dacă nu erau chiar toate puse la punct. Îmi amintesc cu drag primele lucrări și primele expoziții pentru care am lucrat exclusiv în acest atelier. Îmi amintesc cât de important îmi părea să am un spațiu de lucru cu înălțime de aproape 6 m și cu suprafață de lucru mult mai mare decât cea din atelierul anterior. Savurez cu drag serile în care se întâmplă evenimente simultan în majoritatea galeriilor din Combinat. Savurez proximitatea artiștilor din diferite generații și posibilitatea de a bea împreună o bere sau un pahar de vin. Savurez serile în care ne întâlnim într-un atelier sau în altul, după zile intense de lucru pentru a petrece timp împreună. Mă energizează să văd curtea combinatului plină de oameni veniți să exploreze această colonie ușor ciudată. Mă bucură să observ natura din Combinat, să observ schimbările ei în funcție de vreme și de anotimp și mă bucură să văd cum ele afectează atitudinea și comportamentul nostru, al celor care ne petrecem cel mai mult timp din durata unei zile în cadrul acestei comunități.


Spune-ne puțin despre universul tău creativ. Care au fost cele mai importante momente, lucrări, etape din cariera ta, dar mai ales - ce pregătești pentru viitor și unde te putem urmări?

Cred că ceea ce fac are legătură cu ceea ce am experimentat în copilărie și adolescență. Îmi amintesc cum, încă din copilărie, mă jucam în atelierul de tâmplărie al tatălui meu încercând să încropesc tot felul de jucării. Îmi amintesc faptul că încă de atunci câștigam admirația celor din jur prin deprinderile pe care le căpătasem. Poate că așa a început această apropiere a mea față de tridimensional. Mai apoi am descoperit plăcerea de a desena. Încercam să reproduc tot felul de desene - personaje din desenele animate pe care le urmăream și alte desene sau imagini care mă impresionau. Abia târziu am început să merg la ″Casa pionierilor″, la cursurile de sculptură și apoi la cele de desen unde am întâlnit două persoane care de atunci mi-au rămas foarte apropiate și dragi. Aceste două întâlniri cred că sunt primele momente decisive în parcursul meu artistic. Pe aceste două doamne le amintesc mereu cu drag - este vorba de Liliana Lucasevici care mă îndruma în cadrul cursului de sculptură și Gabriela Popa Arghirescu, care m-a învățat primele lucruri despre studiu desen. Apoi la facultate l-am avut ca îndrumător și mentor, dar poate mai mult ca prieten și părinte pe Aurel Vlad.
În lucrări folosesc foarte des materiale moi sau elastice, care expandează sau care pot fi comprimate sau tensionate pe suprafețe diverse. De la un moment-dat am început să interpretez acest fel de a lucra ca fiind o întoarcere involuntară la materialele, tehnicile și metodele de lucru pe care le-am folosit în adolescența mea atunci când am lucrat ca tapițer alături de tatăl meu. Poate că faptul că apelez cu ușurință în lucrul meu la materiale textile, sfori, ațe și tehnici de coasere, are legătură cu faptul că mama mea a lucrat în croitorie și poate că datorită faptului că am fost mereu familiarizat cu prezența acestor materiale, a discuțiilor despre ele și despre tehnicile specifice domeniului. Cred că temele mele predilecte ar putea să aibă legătură cu faptul că în adolescență am experimentat pentru aproape un an situația emigrantului ilegal și a individului marginal, într-un context social ostil. E posibil ca experiența abandonului școlar, a trecerii frauduloase a granițelor, a locuirii și a lucrului ilegal și a tuturor aspectelor corelate, să-și fi pus amprenta asupra felului în care s-au decantat și coagulat pentru mine experiențele viitoare și implicit a modului în care am înțeles sculptura ca mod de exprimare.
În contextul pandemiei s-au amânat, ori anulat, multe dintre evenimentele artistice din viitorul apropiat. Orizontul de așteptare este incert și pentru următoarele evenimente sau locații în care ar putea fi văzute lucrările mele cele mai recente. Dacă totul va fi relativ bine, sper ca următoarea expoziție personală să aibă loc în primăvară sau măcar în toamna acestui an la ICR Londra.


Cum este relația cu vecinii?

Cred că meseria noastră este una care ne ține mult în ateliere sau dacă e necesar să lucrăm afară atunci de regulă facem zgomot sau praf. De aceea, cele mai savuroare întâlniri sau momente petrecute împreună cu vecinii sunt cele de după încheierea zilei de lucru, când ne place să organizăm un grătar, la care se râde și se discută mult (uneori zgomotos), la un pahar de vin, despre tot felul de lucruri, de la cele mai banale și stupide subiecte până la cele care uneori ne fac să părem profunzi sau măcar interesanți. Oricum, de-a lungul timpului, am constatat că e mult mai plăcut să bei un pahar de vin cu oameni harnici tot așa cum e mai plăcut să faci echipă cu ei la lucru. Sunt frecvente în CFP și situațiile în care trebuie să lucrăm în echipe, atunci când se încarcă sau se descarcă lucrări mari sau grele pentru trimiterea sau aducerea lor la sau de la expoziții. Tot în CFP au fost organizate câteva expoziții bune în spațiile neconvenționale disponibile (Omul împotriva Vieții, Suport), expoziții pentru care a fost nevoie de organizare și de lucru în echipă. Iar pe ceilalți vecini care sunt din zona galeriilor de artă îi admirăm și încercăm să-i încurajăm în demersul lor, atât cât ne stă în putință. Noi la rândul nostru ne simțim de multe ori inspirați și încurajați de activitatea lor și de dedicația și spiritul lor de sacrificiu pentru domeniul artei și pentru vizibilitatea artiștilor pe care îi reprezintă.


Și ce ți-ai dori să se întâmple pe viitor în incinta Combinatului?

Înainte de pandemie incinta CFP ajunsese într-un moment foarte bun al ei. Mie mi-ar plăcea ca acest trend să se mențină. Se întâmplau aici frecvent evenimente, erau invitați mereu oameni interesați de artă. Chiar și în timpul pandemiei, CFP a spart gheața și liniștea neobișnuită a scenei artistice bucureștene cu RDW, dar și cu Diploma, un eveniment așteptat cu nerăbdare și interes mai ales de către mulți dintre tinerii care activează în zona artelor vizuale.